taking a bath, thank you! 

winter tea and slippers

cand eram mic imi imaginam ca imediat dupa ce o sa ma imbogatesc (parea doar o chestiune de timp) o sa-mi construiesc o casa cu coridor secret din biblioteca spre dormitor si un sant cu apa, de factura medievala, in jurul zidurilor. nu ca santul asta mi-ar fi salvat casa in conditiile unui asediu, in toate romanele citite el se dovedea a fi mai degraba inutil; cred totusi ca ridicarea podului (evident ca exista si un pod, dah!) si taierea, cel putin aparenta, a tuturor legaturilor cu exteriorul imi oferea un confort interior. anii au trecut si paranoia mea nu s-a agravat. de fapt, usa subreda a apartamentului e o invitatie pentru toti hotii din berceni. in schimb dragostea pentru casa s-a materializat prin transformarea mea intr-o fiinta de apartament, ca si cum toti anii de bantuit prin cluburi si pe la concerte cu vodca proasta si betii de calitate au fost o incercare nereusita de alegere a unui stil de viata.

vinerea seara stau acasa. mananc profiterol si beau ceai rece de fructe, vad un film, zappez, de fapt nici nu conteaza ce fac atata vreme cat o fac acasa… pentru un om care nu prea sufera berceniul, si in general cartierele-dormitor, am devenit destul de atasat de apartamentul meu. starile mele de spirit sufera schimbari bruste, in bine, din momentul in care inchid in spatele meu usa apartamentului. ma framant gandindu-ma cu ce sa-l mai umplem (cred ca am mare nevoie de un scaun confortabil pentru computer), ce-ar mai fi de schimbat, ce sa mai pun pe pereti, un accesoriu pentru baie, un robot de bucatarie, imi plac magazinele de decoratiuni interioare si cumpar reviste de profil pentru idei noi.

saptamana trecuta, odata cu achizitionarea unei confortabile perechi de papuci, am facut, cred, si ultimul pas. i-am adus acasa, am taiat cu grija atele care ii tineau unul langa altul in punga, i-am pus in picioare si i-am admirat indelung. inainte de a ma tranti in pat cu telecomanda in mana mi-am dat seama ca am mare nevoie de un halat.

despre presa
as putea sa pornesc de la cauze generale, ziarul ca produs, patronul ca jurnalist, jurnalistul ca simplu angajat la saiba, "demascarea coruptiei" ca modalitate bine calculata de atingere a unor scopuri, in fine, presa libera ca utopie.
sau as putea sa plec de la exemple mai clare, in care cei care isi asuma public rolul de justitiari calca lejer peste idealurile in numele carora sustin ca lupta. sigur ca simpla cenzura, sau, adaptat la cazul cu pricina, exercitarea dictatoriala a privilegiilor de senior editor & patron intr-un spatiu mai degraba public, nu ar trebui sa ne sperie. evident ca nu ar trebui sa fim speriati nici de transformarea unei reviste politico-umoristice cu actionariat transparent, dar sustinatori in umbra, intr-un puternic trust de presa. si nici de strategia de haita folosita de oamenii din jurul acestui trust si de prietenii lor pentru atingerea scopurilor. oricare ar fi ele, bani, renume, suprematia in elita culturala, putere pur si simplu. nu ar trebui sa fim speriati nici de numarul de cititori convinsi de "curajul" cu care acesti oameni lovesc in coruptie si hotie sau, spre exemplu, in Adrian (caci acesta este numele pe care il folosesc mai marii trustului in discutiile despre fostul premier) .
eu nu sunt speriat. sunt numai scarbit si putin obosit.